|
PAMFILE, TUDOR C.
S-a născut în comuna Ţepu, judeţul Tecuci, la 11 iunie 1883, ca unul din cei trei fii (Tudor, Vasile şi Leon) ai ţăranilor Costache şi Vasilica Pamfile.
În comuna natală urmează cursurile primelor două clase primare (1891-1893). Celelalte două clase primare, precum şi Gimnaziul de băieţi „Dimitrie A.Sturdza”, ambele din Tecuci, le-a urmat între anii 1894-1895 şi, respectiv, 1895-1899.
În Tecuci a dus o viaţă grea, stând în gazdă la un ţigan muzicant care-l punea la treburi prea grele pentru vârsta lui.
În continuare a urmat, ca bursier, cursurile
Şcolii Militare (Liceul militar) din Iaşi (1899-1904). Din perioada sa de elev al Şcolii Militare datează începuturile sale de culegător de folclor. Începe astfel să colaboreze la revista „Şezătoarea” din Fălticeni, de sub direcţia lui Artur Gorovei (din 1903).
În urma unui concurs (1903) intră la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie din Bucureşti. Acolo cunoaşte pe Nicolae Iorga şi pe Ioan Bianu cărora le datoreşte afirmarea şi consacrarea sa de mai târziu. Ca elev al acelei şcoli a audiat parţial cursurile profesorului N.Iorga, căruia îi scria la 19 septembrie 1905:
„/.../ Am o colecţie de folclor foarte variată de prin judeţul Tecuci /din localităţile Ţepu, Buciumeni, Ţigăneşti, Negrileşti, Brăhăşeşti, Tălpigi etc., n.n./. Astăzi ea-i în casa d-lui Sadoveanu şi cuprinde 150 de coli ministeriale scrise pe ambele feţe. În general cuprinde 50 de poveşti, 1400 cântece, ghicitori, superstiţii, medicină populară, colinde, strigături etc.
La această adunare am muncit fără nici un interes personal şi vreau acum şi întotdeauna s-arăt cui se cuvine tot fără interes personal. Motivele adunării, au fost mai multe. Fiindcă mi-au plăcut mie, fecior de ţăran, care-am citit câte-o carte, două, din cele bune şi cunosc ce-i bun. Fiindcă simt că producţiile poporului se pierd (sunt şi mijloace de întreţinere). Ca să rămâie, le înţepenim pe hârtie ca să le avem odată şi odată, ca o sticluţă de doctorie când vor sosi zilele de căinţă. /.../
Fiindcă bunii români se plâng că prea puţini sunt cei ce cercetează poporul şi-aici cred că au dreptate, am să vin, să-mi arăt şi să mă laud pe mine, mângâind pe alţii. /.../
Cine mi-ar lua aceste manuscrise, cine mi le-ar tipări şi vinde c-un control al unui om cinstit, cine-ar da folosul material, de pildă în sprijinul unei clădiri de şcoală în satul meu, ştiu eu? /.../” (I.E.Torouţiu: „Studii şi documente literare”, vol.III, Buc., 1939, p.779-781).
În decembrie 1905 Artur Gorovei citind o broşură fără copertă, scria în volumul jubiliar „Petru Poni” (Iaşi, Tip.H.Goldner, la 4 ianuarie 1906):
„Am înaintea mea o broşură de 126 pagini, tipărită prost şi pe hârtie proastă, în Bucureşti, la o tipografie /.../. Titlul broşurii şi anul tipăririi nu le cunosc, pentru că lipseşte faţa de la început, dar înaintea primului episod stă scris cu litere mari: Aventurile lui Liderik /.../.
Această broşură mi-a fost pusă la dispoziţie de un tânăr folclorist, dl.Tudor Pamfile, care mi-a atras atenţia asupra asemănării de care ne ocupăm”. /E vorba de asemănările cu „Gheorghe cel Viteaz” al lui Petre Ispirescu./ (Artur Gorovei: „Literatura populară”, Buc., Ed.Minerva, 1976, p.154).
Îl întâlnim pe Tudor Pamfile în mai 1906 ca elev al Şcolii Militare de infanterie din Cladova (Banat), „în ţara sârbească” [!].
Până în august 1905 Ilarie Chendi îi solicita poveşti. Iorga, necrezând acest lucru, l-a criticat grav.
Tudor Pamfile era de o tenacitate rară, muncitor perseverent.
Din Cladova, la 2 mai 1906 îi scria lui Gorovei:
„Salutări din ţara sârbească!
Vă rog să mă înscrieţi între aderenţii «Frăţiei Bunilor Români».
Tudor Pamfile”
(„Scrisori către N.Iorga”, vol.2, Buc., Ed.Minerva, 1979, p.221).
Strângea documente vechi de la ţărani, de la primării etc. şi le înainta oamenilor competenţi (Iorga etc.). Strângea şi melodii populare şi le punea pe note.
A făcut multe tentative de a colabora la „Neamul Românesc” condus de Iorga.
Întâmpinând greutăţi din partea ofiţerilor săi, este nevoit să se transfere la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de la Târgovişte, pe care o absolvă, cu gradul de sublocotenent, la 1 iunie 1906, fiind repartizat în cadrul Regimentului 3 Roşiori din Bârlad, oraş în care a locuit şi a activat până în 1919, deci 13 ani, ca ofiţer, folclorist, istoriograf, publicist, animator cultural.
Predând „Istoria Românilor” la Şcoala gradele inferioare în cadrul regimentului său bârlădean, timpul, totuşi, îi permitea să lucreze la editarea şi publicarea volumului său, „Povestiri scurte despre neamul românesc”, în 1907.
Împreună cu Mihai Lupescu, G.T.Kirileanu, C.Rădulescu-Codin şi L.Mrejeriu, scoate, lunar, ca redactor şi colaborator, între august 1908-iunie 1921, revista de limbă, literatură şi artă populară „Ion Creangă”, dintre colaboratorii săi amintim pe Artur Gorovei, Spiridon Popescu, Gh.Cardaş, I.E.Torouţiu, D.Gr.Furtună, Jan Urban-Jarnik (Praga), G.Tutoveanu, Ion Antonovici. Marii filologi străini Weigand şi Urban-Jarnik au apreciat în mod deosebit această revistă, ultimul colaborând la ea, primul vizitând Zorlenii, sediul redacţiei revistei.
La inaugurarea revistei „Ion Creangă”, iniţiatorii ei au trimis invitaţii de iniţiatori şi colaboratori ai revistei. Una din invitaţii este şi aceea a lui G.T.Kirileanu trimisă lui Artur Gorovei, din Bucureşti, la 6 august 1908:
„După întoarcerea din concediu am primit o scrisoare de la Moş Lupescu /Mihai/, T.Pamfile şi L.Mrejeriu, în care mă pofteau să primesc a mă număra printre tovarăşii întemeietori (adică să contribui cu câte 5 lei pe lună) ai unei reviste de literatură şi artă populară /Ion Creangă/, ce-ar urma să apară la Bârlad /.../.
Se-nţelege că eu nu le puteam refuza ajutorul bănesc întemeietorilor revistei Ion Creangă prin graţia ordinei alfabetice!” („Scrisori către Artur Gorovei”, Buc., Ed.Minerva, 1970, p.152).
Barbu Ştefănescu-Delavrancea afirma că /revista „Ion Creangă”/ „e o publicaţie din cele mai de seamă şi aş putea zice cea mai de seamă”, iar Vlahuţă, într-un articol din „Dacia” (25 ian.1919), afirma că „este cea mai bună revistă de folclor pe care am avut-o”.
Revista edita „Biblioteca
Ion Creangă”. La Biblioteca sus-amintită Tudor Pamfile şi-a tipărit „Sfârşitul lumei”, N.I.Dumitraşcu doinele olteneşti „Flori de câmp” etc.
Aceeaşi revistă a tipărit între 1911-1914 Calendarul revistei Ion Creangă, despre care N.Iorga scria, referindu-se la cel din 1911:
„O deosebită luare aminte merită Calendarul revistei «Ion Creangă», ajunsă astăzi la cea mai bună culegere de literatură populară din ţerile locuite de Români. S-a făcut apel la toţi colaboratorii şi nici unul n-a lipsit dela chemare. E o adevărată comoară în cele 200 de pagini ale calendarului din Bârlad. Dorim să fi avut atâta succes pentru ca buna ideie să nu trebuiască a fi părăsită”. („Neamul românesc literar”, III, 3, 1911; reprodus în „Ion Creangă”, IV, 3, 1911, p.95-96).
Revista „Ion Creangă” a apărut la iniţiativa învăţătorului Mihai Lupescu (de la „Orfelinatul Agricol Principele Ferdinand” din Zorleni), la care s-au alăturat şi ceilalţi întemeietori Tudor Pamfile, G.T.Kirileanu, C.Rădulescu-Codin, Leon Mrejeriu, în total au fost 30 de fondatori.
Revista a apărut între august 1908 şi iunie 1921, cu apariţie lunară, tipografiile la care a apărut publicaţia au fost:
- „George V.Munteanu”, Bârlad, (aug.1908-febr.1910);
- „Modernă”, Bârlad (febr.1910-aug-1911); din cauza incendiului de la 29 august 1911, care a distrus tipografia, noul sediul al tipografiei s-a mutat la tipografia
- „Const.D.Lupaşcu”, Bârlad, (sept.1911-aug.1916);
- „Glasul ţării”, Chişinău, (ian.-dec.1917);
- fără indicaţia tipografiei, (sept.-dec.1916, ian.-dec.1918).
După „Şezătoarea” lui Artur Gorovei de la Fălticeni, revista „Ion Creangă” din Bârlad a fost cea mai bună revistă de folclor, ea cuprinzând material foarte bogat, cules pe teren, de-a dreptul din popor. În acea revistă s-au publicat şi materiale de folclor din provinciile româneşte de sub stăpâniri străine.
Filologii au găsit în revistă „o sumă importantă de cuvinte rare, locuţiuni poporale şi alte creaţiuni ale spiritului românesc popular: în basme, poveşti, glume cu tâlc, vorbe înţelepte” (E.Torouţiu: „Studii şi documente literare”, vol.III, Buc., 1939, p.504) .
Dorind să scoată revista „Ion Creangă”, directorul „Orfelinatului Agricol Principele Ferdinand” din Zorleni, îi scria de la şcoala sa zorlenistă, la 30 iulie 1908, lui Artur Gorovei:
„Când Gh.Kirileanu, Pamfile, Mrejeriu şi eu ni-am hotărât a scoate pe Ion Creangă ca revistă de culegere a literaturii populare, nici prin minte nu ni-a trecut că avântul nostru va fi tălmăcit în rău. Acest avânt ni-o făcut să ne îndreptăm la mulţi prieteni să vie să sprijine şi această revistă, depărtarea neputându-ne îngădui a aduna pe toţi la care am scris ca să vie să vorbim gură la gură. Tu ca şi mine ştii, şi poate şi mai bine şi adânc, că ştiinţa poporului intră zilnic în pământ cu moşnegii şi babele /.../” („Scrisori către Artur Gorovei”, Buc., Ed.Minerva, 1970, p.263).
După apariţia revistei „Ion Creangă”, înaintea ei apărând „Şezătoarea” din Fălticeni, Artur Gorovei se gândea la înfiinţarea unei societăţi a folcloriştilor români, cooptând ca membri fondatori pe Teodor Bălăşel, S.T.Kirileanu, Mihai Lupescu, N.Mateescu, Tudor Pamfile, C.Rădulescu-Codin, I.Todorescu, Şt.Şt.Tuţescu, Al.Vasiliu, apelând în acest sens la colaboratorii revistei fălticeniene „Şezătoarea”, printre ei aflându-se Tudor Pamfile, scriau:
„Ideea înfiinţării unei societăţi a folcloriştilor a fost îmbrăţoşată de mulţi cercetători de seamă ai spiritualităţii poporului nostru. A fost tipărit şi un statut cu 16 articole, care urma să fie dezbătut la prima adunare generală. A fost alcătuit şi un comitet având ca preşedinţi de onoare pe Spiru Haret, B.Şt.Delavrancea şi Iuliu Zanne, secretar fiind Şt.Şt.Tuţescu. Membrii fondatori au fost aleşi Th.Bălăşel, S.T.Kirileanu, M.Lupescu, T.Pamfile, C.Rădulescu-Codin, Al.Vasiliu-Tătăruşi ş.a. Nu s-a căzut de acord asupra localităţii unde să se ţină congresul, fiind propuneri pentru trei oraşe: Bucureşti, Iaşi, Râmnicu-Vâlcea. Cauza principală a eşuării planului de ţinere a congresului folcloriştilor a fostă însă neacordarea de înlesniri de circulaţie pe căile ferate participanţilor. Trebuie reţinută totuşi nevoia resimţită de A.Gorovei de a organiza mai bine breasla folcloriştilor”1).
Iată invitaţia de adeziune la „Societatea de folclor”:
„În vederea înfiinţării unei societăţi de folclor, a cărei trebuinţă este aşa de mult simţită, am adresat următoarea poftire tuturor persoanelor pe care le-am ştiut că se ocupă sau se interesează cu asemenea chestiuni.
Solicitat de către mulţi culegători şi iubitori de folclor de a propune acelora care i-ar interesa să se întrunească într-un congres pentru a pune temelia unei asociaţii a tuturor folcloriştilor din ţară, văr rog să binevoiţi a-mi răspunde dacă sunteţi de părere că s-ar putea atinge acest scop şi dacă sunteţi dispuşi a lua parte la acest congres, sau dacă primiţi să faceţi parte din această societate.
Scopul acestei societăţi ar fi ca, după normele date de specialişti, oameni învăţaţi, cu pregătirea ştiinţifică necesară, să se culeagă materialul de folclor de către acei care stând în contact cu poporul, sânt în măsură de a îndeplini această însărcinare, material care apoi să fie sistematizat şi pus la îndemâna cercetătorilor.
Dacă numărul persoanelor care vor adera la această propunere va ajunge la un minimum cu care să se poată înjgheba o societate, vă voi face cunoscut data şi localitatea congresului.
În aşteptarea răspunsului Dv., vă rog să binevoiţi a primi încredinţarea osebitei mele consideraţii”2).
Printre semnatari, în afara folcloriştilor sus-menţionaţi, semnalăm pe N.Iorga, Ovid Densusianu, Simion Mehedinţi, Ioan Bianu, G.Bogdan-Duică, George Enescu, Dan Simonescu, Sabin Drăgoi, Al.Tzigara-Samurcaş, Theodor Speranţia, Gheorghe Ghibănescu, I.Popescu-Pogoneanu, Al.Lascarov-Moldovanu, Ion Ciocârlan.
Ţinta societăţii preconizate prevedea la articolul 3 al Statutului că era de „a strânge comorile poporului (cântece, descântece, poveşti, basme, ghicitori, dicţionare lingvistice, provincia/lism/e ş.a.) şi a le da la lumină în revista «Şezătoarea» sau în biblioteca ce se va scoate, când mijloacele vor fi priincioase; a face să crească admiraţia tuturor pentru aceste nestemate ale graiului şi gândirii româneşti”3).
În Bârlad, Tudor Pamfile era solicitat să susţină multe conferinţe, pe teme diverse. Într-un ziar local citim o informaţie prin care se anunţă că „Sublocotenent/ul/ Tudor Pamfile şi-a amânat conferinţa «Militarism şi antimilitarism», care trebuia să se ţină în aula Liceului «Codreanu», duminică 5 febr.1909” („Bârladul”, X, 10, 8 febr.1909, p.3).
În luna mai a aceluiaşi an Tudor Pamfile trimite Academiei Române manuscrisul lucrării „Industria casnică la români”, pentru concursul de premiere.
Secţia literară a Academiei, luând în discuţie lucrarea la 19 mai 1909, îi „apreciază valoarea ei informativă şi documentară şi hotărăşte să fie distinsă cu premiul Neuschatz. În referatul de premiere4) semnat de Ioan Bianu, Ioan Puşcariu şi I.G.Sbierea, se fac propuneri de modificări în structura volumului şi se recomandă autorului eliminarea capitolelor care nu ţin de industria decorativă”5). Acel volum va apare în 1910.
Lucrarea sus-menţionată suscitase interes pentru principalii folclorişti români. Astfel, la 14 oct.1910 Sextil Puşcariu îi scria lui Ioan Bianu:
„Sunt nerăbdător a vedea lucrarea lui Pamfile despre Industria casnică şi a primi, pentru a fi tăiate, fascicolele din urmă din Tiktin”6).
La 24 septembrie 1910 Constantin Lacea (1875-1950) filolog, lingvist, profesor la Gimnaziul din Braşov, colaborator la „Dicţionarul Academiei”, îi scria lui Ioan Bianu, din Braşov, printre altele, că a primit de la Biblioteca Academiei Române următoarele volume ale lui T.Pamfile:
- „Jocuri de copii”, vol.I-III, 1906, 1907, 1909.
- „Cimilituri româneşti”, 1908.
- „Industria casnică la români”, Buc., 1910,
în vederea completării cuvintelor regionale în acel dicţionar7).
După instituirea „Societăţii «Ion Creangă»”, preşedintele ei, Tudor Pamfile, dorind să aducă recunoştinţa membrilor Societăţii, lui Artur Gorovei, îi scria din Bârlad, la 4 ianuarie 1911:
„Prea cinstite domnule Gorovei,
Membrii Societăţii Ion Creangă întruniţi în întâia adunare a anuală se îndreaptă către domnia voastră, întâiul îndrumător al culegătorilor sfintelor noastre podoabe de grai şi de simţire românească, şi vă roagă respectuoşi să binevoiţi a primi din partea lor adâncile simţăminte de recunoştinţă şi respect.
Preşedinte, Secretar,
T.Pamfile
T.Popovici”8)
Deşi era un autodidact, Tudor Pamfile cunoştea câteva limbi, printre care şi slava veche, ceea ce i-a permis să facă cercetări istorice. Tot în Bârlad a scos revista de cercetări şi mărturii istorice „Miron Costin”, apărută între august 1913-august 1916, întreruptă în timpul războiului şi reapărută numai în câteva numere în mai 1919. La această revistă au colaborat Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nerva Hodoş, Ion Antonovici, Dumitru Furtună etc.
În 1913 s-a ales noul Comitet al „Ligii Culturale” din Bârlad, în care figura Tudor Pamfile, alături de profesorii „Liceului Codreanu” D.Mironescu, D.Vasiliu-Bacău, Gh.Alexandrescu şi alţii.
În timpul campaniei din Bulgaria a luat parte, pentru scurt timp, la operaţiile militare (27 iunie/10 iulie 16-29 iulie- 28 august 1913).
A susţinut înfiinţarea în Bârlad a unui muzeu regional de etnografie al judeţului Tutova, muzeu care se va constitui mai târziu.
Lucrarea sa „Cântece de ţară” era apreciată şi solicitată de oameni de cultură din ţară şi de peste hotare. Astfel, compozitorul maghiar Béla Bartók, scria din Rákoskeresztúr, la 20 mai 1914, lui Ion Bianu, că doreşte un exemplar din sus-numitul volum, apărut în Bucureşti în 1913:
„Je vous serrais très réconnaissant si je pourrais obtenir de l'Académie un exemplaire de la collection de T.Pamfile
Cântece de ţară paru en 1913”9).
Alţi folclorişti din ţară se interesau de ritmul apariţiilor cărţilor lui T.Pamfile. Exemplificăm cu un caz. Folcloristul C.Rădulescu-Codin, revizor şcolar, învăţător la Priboieni, judeţul Muscel, care se afla împreună cu soţia sa bolnavă la tratament medical la Tekirghiol în vara anului 1915, îi scria lui
|
Ioan Bianu, referitor la manuscrisele lui „Cântece şi descânte ale poporului” şi la „Legende, tradiţii şi amintiri istorice”, trimise spre publicare Academiei Române în 1913 şi, respectiv, în 1914:
„Socotesc că pricina întârzierii tipăririi e şi faptul că nu se găsesc multe tipografii cari să lucreze la timp şi în condiţiunile cerute de onor/ata/ Academie. Şi cred că s.locotenet T.Pamfile a avut norocul să-şi vadă tipărite cât mai curând şi cât de des culegerile şi cercetările d-sale de onor. Academie, mulţumită în bună parte şi faptului că a găsit acolo în Bârlad un bun tipograf, pe d. /Const.D./ Lupaşcu”10).
Învăţătorul şi folcloristul zorlenist Mihai Lupescu, intrigat că în Monitorul Oficial se include o informaţie deformată despre revista „Şezătoarea” din Fălticeni, în care M.Lupescu a avut un rol important, îi dă exemplarul „Monitorului” amintit lui T.Pamfile, care, la rândul său îi scrie din Bârlad, la 7 iulie 1915 lui Ioan Bianu:
„Stimate domnule Ion Bianu,
Tovarăşul meu de la «Ion Creangă», M.Lupescu, /.../ îmi trimite, cu simţimintele fireşti, alăturata foaie din «Monitorul Oficial» unde se vede chipul cum Ministerul Şcoalelor ştie istoria «Şezătorilor». O numeşte cum vedeţi, «singura revistă de folclor», crede că a înfiinţat-o dl.Gorovei, numai /el/, fără tovărăşia celor câţiva învăţători suceveni şi, mai ales, fără Lupescu, şi, în sfârşit, Ministerul crede că «Şezătoarea» a fost întreţinută cu cheltuiala d-lui Gorovei, ceea ce nu-i adevărat. Mii de lei i-a dat răposatul Haret şi subvenţiile anuale de câte o mie de lei nu i-au lipsit, pentru cele 15 volume, decât poate 4-5 ani /.../.
Rămân al dv.devotat,
Căpit/an/ Pamfil”11). [sic]
Alături de poetul George Tutoveanu şi preotul Toma Chiricuţă, Pamfile a înfiinţat la Bârlad, la 1 mai 1915 Societatea literară «Academia bârlădeană» a cărei preşedinte de onoare era A.Vlahuţă, iar George Tutoveanu preşedinte în exerciţiu.
În timpul primei conflagraţii mondiale deşi nu a participat la operaţiile militare, a comandat un divizion de tren. Surmenajul şi hrana proastă i-au zdruncinat sănătatea.
Alături de George Tutoveanu, Vasile Voiculescu şi Mihail Lungeanu, a făcut parte din comitetul de conducere al revistei „Florile dalbe”, prima revistă literară a „Academiei bârlădene”, revistă apărută între ianuarie-15 decembrie 1919.
În 1919 a trecut în misiune culturală la Chişinău, unde scoate revista „Cuvânt moldovenesc” şi tipăreşte cu litere chirilice, dar în limba română, câteva dintre lucrările sale istorice şi de folclor.
Criticul literar Paul Zarifopol se confesa lui Ibrăileanu, la 17 iunie 1921, că până atunci nu citise nimic din lucrările lui Tudor Pamfile, ceea ce i-a adus o recomandare în acest sens, de către prozatorul D.D.Pătrăşcanu:
„Pătrăşcanu îmi recomanda stăruitor să cetesc pe Tudor Pamfile şi să certa în aceaş vreme cu mine de 10. Lucia Mantu, zicea că nu merită decât nota 7 cel mult. N-am citit nici un rând de Pamfile. Să vedem acuma, după ce voi mai isprăvi de scris din ale mele... Sânt mult prea în urmă cu literatura românească. Trebuie să-mi revăd lacunele mai de aproape /.../”12).
Sarcinile sale militare nu erau neglijate. Argumentul este că puţin înaintea morţii sale, fusese avansat la gradul de locotenent-colonel.
Boala sa agravându-se, Tudor Pamfile încetează din viaţă în Chişinău la 17 octombrie 1921, avansarea sa din armată devenind inoperabilă.
Prin testamentul său a lăsat Academiei Române numeroase manuscrise nepublicate, documente vechi copiate de el etc.
A doua zi după dispariţia lui T.Pamfile, bunul său prieten Mihai Lupescu îi scria lui G.T.Kirileanu la 18 oct.1921:
„Dragă Ghiţă,
Cu adâncă durere îţi vestesc moartea în Chişinău a bunului, scumpului, harnicului şi iubitului meu Tudor Pamfile. Boala de care a suferit nu l-a iertat în ziua de 16 octombrie /17!/ a.c. şi-a dat sufletul. Tare m-am scârbit! Câţi răi trăiesc, şi cum suflete alese pier. Mi-era drag ca sufletul, căci era şi el un fel de fiu sufletesc al meu.
Cel puţin nu m-am putut duce să-l văd.
Moşu”.13)
La opt zile de la aflarea ştirii morţii lui Tudor Pamfile, M.Lupescu, G.T.Kirileanu i-a trimis soţiei decedatului, Maria Pamfile, următoarea scrisoare:
„Mult stimată Doamnă,
Adânc îndurerat de pierderea iubitului d-stră soţ şi bunului nostru prieten, vă rog să primiţi mărturisirea celor mai vii sentimente de compătimire, rugând pe Dumnezeu să vă întărească în suportarea acestei grele lovituri.
Prin viaţa de cinste şi muncă deobosită, pe care a desfăşurat-o, Tudor Pamfile şi-a câştigat un loc însemnat între cercetătorii folclorului românesc. Numeroasele lui lucrări îi vor asigura un nume nepieritor şi acest fapt vă poate fi o mângâiere şi o duioasă mândrie pentru d-stră şi pentru copilul d-stră /Ion/.
Bine-ar fi ca manuscrisele rămase de la mult regretatul dispărut să nu se irosească ci să fie depuse la Academia Română, căci în felul acesta icoana sufletului şi-a muncii sale se va păstra mai sigur pentru generaţiile viitoare.
Al d-stră devotat,
G.T.Kirileanu”.14)
Folcloriştii şi prietenii lui T.Pamfile considerau că prin moartea lui Pamfile revista „Ion Creangă” îşi va înceta apariţia, neexistând un succesor de talia lui Pamfile. Vasile Bogrea îi scria lui G.T.Kirileanu, la 10 noiembrie 1921:
„/.../ Săracul Pamfile! O suflare trecu, şi floarea căzu; şi pământul care o purtase nu o cunoscu... O, Doamne! Cine să-l înlocuiască de /la/ Ion Creangă? /.../”15).
Pesimismul încetării apariţiei revistei „Ion Creangă” devenea convingere chiar în rândurile foştilor lui creatori şi colaboratori. Astfel, Mihai Lupescu îi scria lui Artur Gorovei la 15 noiembrie 1921 din Bogdăneştii Sucevei:
„/.../ Moartea lui Pamfile a lăsat jale şi durere în sufletul prietenilor lui adevăraţi şi un mare gol în ogorul folcloristic. Rev/ista/ Ion Creangă, a cărei sarcină şi conducere a dus-o el, va fi înmormântată cu el. Nimene nu-i va da directiva dată de el, şi prin urmare nu va mai apărea. Materialul ce a rămas de la el îl deţine d-na Pamfile, de la care cred că-l pot căpăta eu. Popovici de la Zorleni m-a întrebat de n-ar fi bine să continuăm scoaterea lui Ion Creangă. Nu i-am răspuns încă, dar eu cred că revista să nu mai apară, ca o durere după fostul ei director /.../”16).
Acelaşi Mihai Lupescu îi scria în aceeaşi idee cu cea precedentă lui G.T.Kirileanu, la 26 noiembrie 1921.
„/.../
Ion Creangă a fost întemeiat de Pamfile cu mine şi Mrejeriu. Mrejeriu s-a retras tacit şi-am rămas eu cu el. Prin ducerea lui în Basarabia, a atras pe Creangă acolo cu el. Cu moartea lui Pamfile, eu sânt de părere să dispară şi Creangă. Nimene nu-l va putea conduce ca el şi nimene nu va mai aduna material ca dânsul. Eu i-am scris nevestei lui /în aceeaşi zi/, care ar dori să scoată revista, ca să nu profaneze numele lui Pamfile, în care am şi eu bucăţi /sic/, să-l dea la «Şezătoarea». Ce va face, nu ştiu. /.../ Nu ştiu cine-o răsări să conducă pe Ion Creangă. Din păcate, simt, Popovici îndeamnă pe m-me Pamfile să scoată revista pentru permisul pe C.F.R. Dar eu la Creangă nu mai dau nimic. Pentru mine Ion Creangă s-a înmormântat odată cu Pamfile”17).
Personal, consider că sugestiile pe care le emana Lupescu diferiţilor colaboratori ai revistei sus-amintite, urmărea desfiinţarea ei, cu scopul ca acei colaboratori să-şi trimită articolele la „Şezătoarea”. Hotărârea lui de a înceta apariţia revistei era luată înainte ca familia dispărutului să ia o hotărâre. Este prima dată când îl revelăm pe Mihai Lupescu egoist şi vindicativ. El dorea să-l aibă de partea sa pe G.T.Kirileanu, care, dintre toţi colaboratorii, era cel mai influent în toate mediile româneşti. Din nou îi scria lui Gorovei, la 6 decembrie 1920: „/.../ Te vestesc că nişte prieteni ai lui Pamfil cu soţia sa scot înainte pe Ion Creangă. Eu le-am scris că p/entru/ mine rev/ista/ aceasta e înmormântată /o dată/ cu Pamfile /.../”18).
În aceeaşi zi Lupescu îi scria lui I.G.Bibescu:
„/.../ După moartea vrednicului folclorist şi scriitor Tudor Pamfile, singura revistă de folclor este Ion Creangă, care a apărut la Bârlad şi care va înceta de-a mai apare din lipsa de conducător priceput şi harnic /.../”19).
Nu intenţionăm să facem un proces de intenţii harnicului şi prodigiosului învăţător şi folclorist M.Lupescu, dar, din corespondenţa sa reiese că urmărea toate intenţiile şi drumurile soţiei lui Pamfile, precum şi lucrările lăsate în urma decesului său. Din Bogdăneşti îi scria aceluiaşi G.T.Kirileanu, la 15/28 dec.1921:
„M-me Pamfile se mută la Tecuci, dar nu pomeneşte nimic de materialul rămas de la bărbatu-su”20).
„Lupta” pentru încetarea apariţiei revistei bârlădene „Ion Creangă” nu era întâmplătoare. Contracandidata ei, revista „Şezătoarea” din Fălticeni, îşi încetase apariţia mai de mult, aşa că dispariţia lui Ion Creangă deschidea drumul reapariţiei „Şezătorii”. Folosindu-se de aceleaşi cuvinte laudative la adresa lui T.Pamfile, atât Gorovei, cât şi influentul G.T.Kirileanu, îi scria celui dintâi, din Bucureşti, la 29 decembrie 1921 (urmăriţi cu câtă rapiditate îşi schimbau scrisori, ca să „bată fierul cât e cald”):
„Iubite prietene,
După moartea vrednicului şi mult regretatului Tudor Pamfile nemai fiind cu putinţă să mai iasă revista Ion Creangă, îmi pare foarte bine (s.n.) că v-aţi înţeles cu Moş Mihai Lupescu pentru reînvierea «Şezătorii» în Fălticeni, cu începere din ianuarie 1922 /deci, după câteva zile de la emiterea scrisorii!!!/. Nu vom rămâne astfel fără nici o revistă de folclor în ţara noastră, tocmai atunci când învăţaţii străini ne-au cercetat şi ne-au preţuit bogăţia folclorului românesc”21).
În semn de omagiu, în şedinţa din 15 mai 1922 Academia Română a evocat personalitatea şi activitatea lui Tudor Pamfile.
Mulţi profesori universitari şi savanţi din străinătate s-au interesat de conţinutul revistelor „Şezătoarea” şi „Ion Creangă”. Nu putem eluda numele de mare amplitudine ştiinţifico-folclorică a profesorilor universitari Gustav Weigand (Univ.Leipzig), Jan Urban-Jarnik (Univ.Praga), Herny Touzis (Univ.Bordeaux), Wilhelm Meyer Lübke (Univ. Viena), Dr.Prof.Robert Lehmann Nitsche (Univ. La Plata-Argentina), K.Jabert (Univ. Berna), Mathias Fiedwagner (Univ.Franckfurt am Main), Achile Million din Beaumont La Ferrière (Niève Franţa), Stanislas Prato (din Sessa Aurunca, provincia Caserta), Gaetano Amalfi (din Torro Annunziate - Napoli), Angelo de Gubernatis (directorul Societăţii Naţionale pentru Traduceri populare Italiene), Moses Gaster (de la „The Folk-Lore Society”, Londra).
La 12-13 noiembrie 1922 Sextil Puşcariu intervenea pe lângă Ioan Bianu, din Cluj, la 12 noiembrie 1922, să ceară Academiei ca pentru K.Jaberg, prof. la Univ. din Berna, volumele lui Tudor Pamfile din cilul „Din viaţa poporului român”. Chiar a doua zi, Sextil Puşcariu îi scria din nou lui Bianu că a primit de la Jaberg o scrisoare prin care îl anunţa că a primit cărţile lui Pamfile „şi mulţumeşte pentru darul preţios, făgăduind că va ţinea în curând un curs de limba română la Universitatea din Berna”22).
În memoria sa, preotul şi folcloristul Dumitru Gr.Furtună a scos revista „Tudor Pamfile” în Dorohoi, între 1 febr.1923-dec.1928.
Casa de citit din Stănueşti (azi, Cociu) din judeţul Tutova (azi, sat în comuna Motoşeni, judeţul Bacău), a primit în 1923 numele folcloristului dispărut.
La 27 aprilie 1923 osemintele sale au fost aduse de la Chişinău şi strămutate în cimitirul din Tecuci, oraş în care, la 17 iunie 1928 i se dezveleşte un bust, cu care ocazie a vorbit G.Tutoveanu, D.Furtună şi episcopul Ioan Antonovici. În acelaşi an, Căminul Cultural din comuna natală a celui dispărut a primit numele său. Tot în Tecuci, între 1929-1930 un grup de tineri şi entuziaşti scriitori au scos revista „Tudor Pamfile”, la care au colaborat Ştefan Petică I., Theodor Şerbănecu, N.Mincu, Gabriel Drăgan ş.a.
La 23 august 1927 romanistul italian Carlo Tagliavini, profesor la Universitatea din Padova, cunoscător al limbii şi literaturii române, membru corespondent al Academiei Române (1927) îi scria lui Ioan Bianu din Candide di Cadore, la 23 august 1927, că ar dori să publice în revista sa „Studi Rumeni” lucrări privitoare la folclorul românesc.
„Puşcariu, căruia i-am vorbit despre aceste probleme, mi-a spus că o să ceară Academiei colecţia sa Din viaţa poporului român din care posed /.../; Pamfile, Cântece de ţară /.../”.
Amintirea şi modul de a elabora folclorul i-a urmărit multă vreme pe foştii colaboratori ai lui Pamfile. Astfel, preotul şi folcloristul Petre Gh.Savin din comuna Jorăşti, judeţul Covurlui, îi scria lui Artur Gorovei la 30 august 1928:
„Cred că primiţi Doina /Revistă de limbă, literatură şi artă populară. Apare lunar, la Jorăşti, jud. Covurlui (1 mai 1928 febr.-mart.1930) şi la Braniştea, jud.Covurlui (mai 1935), director P.G.Savin, urmaşa lui Ion Creangă/ la care colaborase cândva/./.../ Mă străduiesc să scot un calendar-almanah al folcloriştilor, sau mai bine zis al colecţionarilor de material folcloric, cu portrete, cu articole sau culegeri. E un mijloc pe care regretatul Pamfile îl socotea util pentru cimentarea prieteniei şi zelul culegătorilor”24.
După părerea autorului, însuşi sobrul G.T.Kirileanu ar fi dorit ca biblioteca răposatului să intre, poate, chiar în posesia sa, deşi intenţiona să o doneze unei mari biblioteci moldoveneşti (aşa cum se va întâmpla). În acest sens îi scria altui om de cultură bucovineană, Leca Morariu, la 5 febr.1941:
„/.../ Văduva lui Tudor Pamfile stătea la Tecuci, dar nu cred că mai are colecţii din revista Ion Creangă deoarece eu/,/ împrumutând un volum din această revistă Reginei Maria (ca să traducă după îndemnul lui N.Iorga, versuri populare de-ale noastre în limba engleză) şi nemaicăpătându-l înapoi /.../ ca să-mi completez iar colecţia am făcut un drum la Tecuci, cu speranţa că voi găsi la d-na Pamfile anul IV /ce-mi lipsea/ al revistei. Acea numai colecţia rămasă de la soţul său şi se-nţelege că aş fi refuzat să o descompletez de hatârul meu. Noroc că Moş Mihai Lupescu s-a străduit să ceară de la foştii abonaţi câte un număr, până ce mi-am completat anul /IV/ ce-mi lipsea.
Poată ce acum d-na Pamfile ar fi dispusă a-şi vinde parte din bibliotecă, deoarece fiul său a îmbrăţişat, pe cât îmi amintesc, cariera de ostaş /cum?, militarii erau ignoranţi, inculţi, nu simţeau nevoia unei biblioteci în casa lor?/, dar fără de folclor! /altă persiflare!/. Dl.I.Diaconu din Focşani s-ar putea interesa la Tecuci prin vreun coleg despre adresa d-nei Pamfile /.../”25).
Prietenul său, folcloristul, istoricul şi profesorul Artur Gorovei, scria despre Pamfile în 1928, la şapte ani de la moartea lui:
„Înzestrat cu o putere de muncă neobişnuită, Tudor Pamfile a scris mult, şi a dat la iveală o comoară nepreţuită de cunoştinţe despre sufletul poporului nostru, care poate că ar fi rămas pe veci pierdute, dacă nu ar fi răscolit el toate ungherele ţării ca s-o descopere /.../ Moartea lui aşa de timpurie a lăsat un gol simţitor şi a umplut de mâhnire pe toţi cei care l-au cunoscut şi l-au apreciat”.
Articolele sale au fost semnate sub iniţiale şi numele: P., T.P., P.Arminden, Gheorghe Sămulastră, Gheorghe Sămulatră, I.Pamfile, P.Tudor, T.Şepeanu, Gheorghe T.Ifose, Ostaş, De la Bârlad, Sămulastru, Fulger, T.Spătaru, T., P.Troian, Wiest /în Basarabia/.
A colaborat la următoarele periodice: „Şezătoarea” (Fălticeni), „Ion Creangă” (Bârlad), „Sămănătorul”, „Floarea darurilor”, „Neamul românesc literar”, „Viaţa românească”, „Lamura”, „Cuvântul moldovenesc” (Chişinău), „Ghiluşul”, „Albina”, „Analele Academiei Române”, „Neamul românesc”, „Convorbiri literare”, „Duminica poporului”, „Însemnări literare”, „Luceafărul”, „Ramuri” (Craiova), „România literară”, „Sburătorul literar”, „Viaţa literară şi artistică”, „Vocea Tutovei” (Bârlad, director), „Liga Culturală” (Buletinul Secţiei Bârlad), „Calendarul revistei «Ion Creangă»” (Bârlad), „Freamătul” (Bârlad), „Lumina poporului”, „Miron Costin” (Bârlad), „Florile dalbe” (Bârlad), „Calendarul Naţional Român”, „Calendarul «Minervei» pe 1907”, „Vocea neamului”, „Calendarul «Neamul românesc»”; „Calendarul nostru”, „Neamul românesc pentru popor”, „Calendarul gospodarilor”, „Câmpul”, „Poporul românesc”, „Făt-Frumos” (Bârlad), „Revista noastră” (Focşani), „România ilustrată”, „Calendarul «Ligei Culturale»”, „Flueraşul”, „Răsăritul” (Chişinău), „Şcoala Basarabiei” (Chişinău), „Sfatul ţării” (Chişinău), „Dreptatea”, „Renaşterea Moldovei” (Chişinău), „Colnicul Hora”, „Graiul nostru” (Bârlad), „Săgetătorul”.
O parte din lucrările sale au apărut postum în periodicele următoare: „Tudor Pamfile” (Dorohoi), „Graiul nostru” (Bârlad), „Adevărul literar şi artistic”, „Analele Arhivei de Folclor”, „Analele de lingvistică şi istorie literară”, „Ateneu” (Bacău), „Calendarul revistei «Doina»” (Bârlad); „Dacoromania” (Cluj), „Doina” (Jorăşti, jud.Covurlui), „Iaşul literar”, „Limbă şi literatură română”, „Răzeşul” (Bârlad), „Revista de etnografie şi folclor”, „Revista de folclor”, „Revista de istorie şi teorie literară, „Studii de cercetări de istorie literară”, „Studii de cercetări de istorie literară şi folclor”, „Transilvania”, „Tribuna” (Cluj), „Universul literar”, „Viaţa nouă” (Galaţi).
Traian Nicola, Valori spirituale tutovene, vol.5, 2003.
|