thex0.jpg
TUTOVEANU, GEORGE
 
 
 
Gheorghe (Iorgu) Ionescu, adevăratul său nume, s-a născut în Bârlad, la  20 noiembrie 1872, ca fiu al cântăreţului bisericesc de la Biserica Domneasca din Bârlad, Gheorghe Ionescu şi al Catincăi Ionescu, care a luptat din greu cu întreţinerea celor şapte copii ai ei: Constantin (devenit grefier la Galaţi), Eliza (viitoarea soţie a comisarului Iancu Grigoriu), Grigore (funcţionar la Ministerul de Interne), Jean (funcţionar la Poştă, care a fost admis la clasa de canto a Conservatorului), Gheorghe (poetul), Bogdan (profesor universitar de Drept (vezi vol. 4 al acestui ciclu) şi Vasile (director la „Măsuri metrice”). Cu excepţia Elizei (care cânta la pian) şi a lui Grigore (care cânta la flaut), ceilalţi cinci copii cântau la vioară. Bunicul poetului era agricultor, proprietarul singurei vii din Dealul Mare-Trestiana. La via lui poposeau deseori trupe de  actori, când veneau în turneu prin Bârlad. Un ziar al vremii scria:
„Trupa Vlădicescu şi trupa lui Fani Tardini veneau, când cădea toamna, la via lui Gh.Ionescu din Trestiana şi plecau primăvara, când în pivniţele  de la Trestiana nu mai era nimic.
Trupa Vlădicescu era primită bine, iar unii actori stăteau gratis.
Într-o zi, bârlădenii au văzut pe străzi un afiş care anunţa că spectacolul este posibil să se amâne deoarece primul amorez al piesei („Banii, gloria şi amorul”) s-a îmbolnăvit.
Peste câteva ore un alt afiş anunţa că d-l XYZ din Bârlad va interpreta rolul actorului bolnav.
Curiozitatea bârlădenilor a fost foarte mare, încât au venit, masiv la spectacol.
«Actorul» era tatăl viitorului poet G. Tutoveanu, Gheorghe Ionescu, dascăl bisericesc.
„Îndrăzneala” a fost sancţionată de către Episcopia Huşiului prin înlăturarea din serviciu a dascălului.
Atunci, marele proprietar Sturdza-Pogana a intervenit la Episcopie,  reuşind să transforme  pedeapsa dascălului, în mătănii”.
Până la vârsta şcolară Gheorghe Ionescu-fiul a fost crescut în satul natal al tatălui său, Sălceni, apoi în satul alăturat, Pupezeni, unde l-a crescut bunica lui paternă.
La vârsta de şapte ani George vine în Bârlad (1879), înscriindu-se la Şcoala primară nr. 1 de băieţi „Costache Robu”, din cartierul Podeni, având învăţător pe Ion Vasiliu, iar coleg de clasă pe viitorul tipograf bârlădean, Constantin D. Lupaşcu, care-l va ajuta la tipărirea revistelor literare şi a unor ziare locale.
Copilul a fost crescut în spirit religios, mergând săptămânal cu tatăl său la slujbele religioase de la „Domneasca”.
În 1883 s-a înscris la Gimnaziul real „Manolache Costache Epureanu din Bârlad, pe care-l absolvă în 1887, an în care debutează la ziarul local „Paloda”, cu poezii şi epigrame, semnând G.G.Ionescu.
După o scurtă întrerupere a studiilor (liceul) s-a înscris, ca bursier, la Şcoala normală de institutori din Bucureşti, pe care o absolvă în 1897. Acolo s-a împrietenit cu dr. Constantin I. Parhon, Ştefan Petică şi alţi simpatizanţi ai mişcării socialiste, cu care a participat la şedinţe socialiste în sala „Sotir” din Capitală. Tot atunci a cunoscut pe viitoarea sa soţie, Zoe Marinescu (1872-1940), licenţiată în Ştiinţe naturale şi institutoare în Bucureşti, vară cu tatăl poetului Ion Barbu; a colaborat cu poezii la diferite publicaţii, sub pseudonimul Zoe G. Frasin.
G. G. Ionescu începe să colaboreze la diferite reviste literare din ţară luându-şi  pseudonimul literar de George Tutoveanu (1898), pe care îl va păstra toată viaţa.
După absolvirea Şcolii normale de institutori din Bucureşti a fost numit institutor la Craiova  (1898), după care încearcă o activitate didactică pasageră prin oraşele Olteniţa şi Focşani. Din acest din urmă oraş s-a transferat, în 1902, la  Fălticeni, unde se împrieteneşte cu Mihail Sadoveanu, Artur Gorovei şi N. N.  Beldiceanu, cu care creează cenaclul literar „Cultura”, din al cărui Comitet de conducere a făcut parte.
În 1902 îi apare primul său volum de poezii „Albastru”, pentru care ministrul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, îl decorează cu „Bene Merenti” clasa I.
Revine în oraşul natal (1903) pe care nu-l va părăsi decât în timpul refugiului (1943-1944), când a locuit la unul din fiii lui din Capitală.
A fost numit institutor la „Şcoala primară nr. 1 de băieţi”, şcoală pe care o absolvise cândva.
În acel timp scriitorul Emil Gîrleanu era ofiţer în Regimentul 12 Dorobanţi din Bârlad. Tutoveanu, împreună cu Gîrleanu şi Dimitrie Nanu (profesor suplinitor de Limbă franceză la Liceul „Codreanu”) au fondat revista literară „Făt-Frumos”, care a apărut între 15 martie 1904-15 mai 1906 şi 1 martie - 1 aprilie 1909.
Deoarece Emil Gîrleanu, co-fondator al revistei, afirma în scris şi oral - că el era directorul revistei, George Tutovenau, tracasat de afirmaţiile acestuia, îi scria din Bârlad că ar dori să renunţe la dreptul de director al revistei (cum şi era, iniţial):
„Dragă Emil,
Revista îmi aparţine cu desăvârşire, şi ca direcţii şi ca proprietate; pot proba asta oricând şi oricui.
Totuşi, ca să vezi cât de mult doresc să fiu director de revistă, te rog vină, şi azi, pe la mine, şi-ţi voi încredinţa din toată inima această cinste grozavă.
N-am absolut nici o pretenţie asupra banilor daţi tipografului, şi despre cari nu înţeleg de ce-mi vorbeşti; îi cedez ca fond al revistei.
Anunţa-mi ora când vei veni.
     Salutări, G. Tutoveanu.”  
În partea dreaptă de sus a acestui bilet, primitorul a pus apostila: „N-am crezut că un om poate spune neadevărul cu atâta îndrăzneală! Şi totuşi, citiţi. Emil Gîrleanu”.
Ca rezultat al conflictelor dintre cei doi scriitori, Tutoveanu  şi-a încetat colaborarea în cel de-al doilea an de apariţie (1905) a revistei „Făt-Frumos”.
Repulsia lui Gîrleanu faţă de Tutoveanu a luat proporţii. După ce Tutoveanu a încetat colaborarea sa la „Făt-Frumos”, a început să colaboreze la „Semănătorul”, motiv pentru care Gîrleanu îi scria lui Corneliu Moldovanu, la 17 septembrie 1905, din Bârlad:
„Dragă Corneliu,
«Semănătorul» văd că a ales între mine şi Tutoveanu care mă insultă şi l-a insultat.
Sunt convins că fără ştirea d-lui Iorga acest lucru, pentru care o să-i scriu, să-i arăt cum stau lucrurile. În orice caz, sunt între-adevăr amărât, şi mă întreb dacă nu-i mai bine să fii mişel decât om de cinste, căci veşnic Tutovenii vor pluti deasupra. Ministerul îi plăteşte cu multe sute de franci, pentru un istoric al monumentelor din ţară! Monumentală prostie omenească!
     Al tău, Emil.
Şi, într-adevăr, Gîrleanu s-a ţinut de cuvânt, scriindu-i lui Iorga, din Bârlad, la 17 mai 1905. În loc să spună adevărul că Tutoveanu a refuzat  să mai colaboreze la „Făt-Frumos”, Gîrleanu scria că l-a „înlăturat” pe Tutoveanu: „/…/ Şi dacă Făt-Frumos a plăcut tuturor oamenilor de bine, e că am înlăturat chiar pe acei cu talent când le-au lipsit  caracterul, loialitatea, cum a fost Tutoveanu/…/”.
Această despărţire a lui Tutoveanu de foştii prieteni şi colaboratori  ai „Făt-Frumos”-ului îngrijora pe oamenii de cultură locali. Astfel, unul dintre marii folclorişti ai ţării (şi învăţător la Orfelinatul Agricol „Principele Ferdinand” din Zorleni, de lângă Bârlad), Mihail Lupescu  (1861-1922), îi scria lui Artur Gorovei, fost profesor la Gimnaziul  real din Bârlad, la 10 octombrie 1904:
„Nu ştiu ce fel de om o fi Tutoveanu; văd eu, cu /Dimitrie/ Nanu nu duce trai bun; cu Emilgar /Emil Gîrleanu/ a pus-o de mămăligă şi pe la „Făt-Frumos” nu mai dă, ce-i cu el nu ştiu. Mi se pare că sufletul lui Borgovan pluteşte şi peste el/, /ca pe deasupra tuturor borgoveniştilor.  
Având spirit cavaleresc, Tutoveanu l-a felicitat pe Gîrleanu, când în 1909 a reluat apariţia sus-amintitei reviste. Într-o scrisoare din 12 aprilie 1909 îi scria:
„Dragă prietene,
Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns pentru gândul ce-ai avut de a continua apariţia lui «Făt-Frumos»/…/”.
Într-adevăr, la 1 martie 1909 Gîrleanu scoate în Bucureşti o nouă serie a revistei, dar după trei numere şi-a încetat apariţia. Din lipsă de fonduri? Din lipsa mentorului ei, Tutoveanu, din conducere?
Dorind să-l aibă colaborator al revistei şi pe Tutoveranu, Gîrleanu îi scria din Bucureşti, la 26 februarie 1909:
„Iubite prietene,
«Făt-Frumos» apare; acum i-a venit ceasul. Îl ridicăm ca pe un drapel, în scopul unirii tuturor scriitorilor. Te rog trimite îndată măcar 2 strofe, dacă nu cel mai târziu până la 3 martie pentru nr. 2. Tu, care ai pornit de la început cu noi, trebuie să mergi, şi dacă te scuturi puţin de politică, şi [să] scrii mai mult, căci azi se citeşte enorm. Vor da / colabora / toţi  scriitorii din ţară, căci toţi îs plictisiţi de atâţia directori. «Făt-Frumos» e al tuturor.
Cu bine frate, şi te aştept.
    Al tău prieten, Em. Gîrleanu.”
 
După două decenii, în 1929, într-un interviu acordat de Tutoveanu  lui Vasile Damaschin, bârlădean eseist şi critic literar, afirma:
„/…/ Timp de trei luni au apărut foarte regulat şase numere din «Făt-Frumos», în împrejurări  neînţelese pentru toată lumea.
Naţionalismul înverşunat şi luminos a/ l/ d-lui N. Iorga, de la «Semănătorul», aprinsese în sufletul tinerilor începători într-ale literaturii, dorinţa de-a se vedea cât mai grabnic scoşi la lumină şi de aceea, ca să fie, după cum credeau ei, pe placul conducătorului, scriau versuri în  care depăşeau măsura. Erau versuri în care, fără poezie, nu se vorbea decât  de atrocităţi, valuri de sânge, munţi de leşuri, grămezi de ciomege şi topoare…, versuri pe care N. Iorga, un adânc înţelegător al poeziei /sic/ sub price formă de manifestare, nu le publica niciodată…
Într-una din zile, d. Corneliu Moldovanu îmi încredinţează o poezie din acestea, cu rugămintea să i-o public. Se înţelege că am refuzat/ … / prietenii mei, Gîrleanu şi Nanu, mi-au spus că pentru alegerea materialului de imprimat, să alcătuim un comitet de trei, nelăsându-mi-se mie (sic) singur, alegerea acestui material…
Ştiind din experienţa de până atunci că revistele literare nu trăiesc decât sub cnducerea unui singur om şi pentru că din aceşti doi prieteni, Nanu şi Gîrleanu, acesta / din urmă / îmi probase un mai puternic spirit de organizare, celălalt fiind un visător incorigibil, am hotărât, fără nici o supărare, să-i cedez conducerea revistei/ … /”.
La această revistă au colaborat, pe lângă cei din conducere, numeroşi scriitori, critici literari, poeţi, oameni de ştiinţă, ca Ioan Adam, D. Anghel, Ioan Antonovici, Ioan A. Bassarabescu, N. N. Beldiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Carp, Ilarie Chendi, Ion Ciocârlan, Eugen Ciuchi, A. C. Cuza, Ion Dragoslav, Elena Farago, N. Gane, Artur Gorovei, A. de Herz, N. Iorga, Gh. Teodorescu-Kirileanu, E. Lovinescu, Athanasie Mândru, Corneliu Moldovanu, Cincinat Pavelescu,  Miron Pompiliu, Mihail Sadoveanu, I. U. Soricu, A. Naum, Elena Văcărescu, George Vâlsan etc.
După retragerea sa de la „Făt-Frumos”, G. Tutoveanu intră, cu toate  forţele sale, în viaţa culturală a Bârladului. Astfel, la 15 noiembrie 1906,  alături de alte cadre didactice, înfiinţează „Biblioteca publică” din Bârlad, care, din 1910, va trece în cadrul „Casei  Naţionale”, ctitorită de Stroe Belloescu. Ministerul Instrucţiunii Publice, prin persoana lui Simion Mehedinţi, a cerut atunci  lui G. Tutoveanu, un memoriu asupra felului cum ar trebui procedat pentru ca acţiunea ce se înfăptuise la Bârlad să poată fi generalizată în întreaga ţară.
După crearea „Bibliotecii publice” din Bârlad (1906), Tutoveanu a făcut apeluri la diverse personalităţi să contribuie, sub diferite forme, la   dotarea bibliotecii.
Revista tecuceană „Freamătul”, mutându-se în Bârlad în 1912, a avut  director pe Tutoveanu (cel care, cu un an înainte, condusese ziarul „Răsăritul”).
Între septembrie 1911 - octombrie 1912 Tutoveanu a funcţionat ca revizor şcolar al judeţului Tutova, din care şi-a dat demisia.
După aceea  a fost numit director pentru partea literară (şi Ion Vlasiu pentru partea ştiinţifică) la Şcoala medie de băieţi din Bârlad, înfiinţată în  acel an. La plecarea lui din postul de revizor şcolar, ca unul care a cunoscut nemijlocit situaţia materială a şcolilor tutovene, scria ziarului „Neamul românesc”:
„Prin numirea mea ca institutor de partea literară şi director al Şcolii medii din Bârlad, am fost lipsit de neţărmurita plăcere de a vă mai fi tovarăş, ca revizor şcolar, la munca fără preget întreprinsă de noi toţi pentru înălţarea (sic) învăţământului  primar şi nu mă pot despărţi de dv. fără să vă mai aduc aminte şi cu acest prilej de faptul asupra căruia de atâtea ori am vorbit  împreună, că şi noi, membrii corpului didactic, suntem  vinovaţi într-o anumită măsură, pentru nevoile cumplite de care-i bântuit acum acest învăţământ.
Dacă în comunele judeţului Tutova, mai mult decât în alte judeţe, sunt şcoli în care plouă şi viscoleşte mai din belşug ca în saivanele celor mai umili dintre săteni; dacă sunt şcoli în care elevii stau răzimaţi de ziduri ori întinşi pe jos, din pricina lipsei de mobilier; dacă sunt şcoli în care uşa e prefăcută în tabelă / tablă de scris/ iar păreţii în hărţi; dacă sunt sate cu 350 de copii de vârstă de şcoală şi numai cu 150 de şcolari; apoi acestea se datoreşte şi faptului că nu ne-am convins încă pe deplin că din unirea noastră s-ar ridica o putere, care ar impune conducătorilor politici ai ţării o foarte grabnică şi desăvârşită schimbare a unor asemenea stări de lucruri. Din această convingere s-a născut în mine gândul de-a întemeia o societate a întregului corp didactic din Tutova, societate despre întemeierea căreia tot n-am pierdut încă nădejdea, înălţarea învăţământului nostru primar nu se va face decât prin sforţările noastre, ale învăţătorimii primare, care nu suntem numai o categorie oarecare de funcţionari, ci adevăraţi purtători de lumină, de energie şi entuziasm în viaţa sufletească a neamului nostru; şi în vremuri grele, întâiu se ridică sufletele, şi apoi armele…
Înainte de a-mi lua rămas bun de la d-voastră, doresc să vă rămâie de la mine măcar asigurarea nestrămutată că prin înfrăţirea dintre noi, vom cuceri dreptul de a nu ni se mai da pe seamă numai răspunderea alcătuirilor sociale, dar şi cinstea de a lua parte, şi de fapt, la aşezarea în viitor, pe temelii veşnice, a statului nostru…
Mulţumindu-vă pentru bunăvoinţa fără margini ce ni-aţi arătat în tot timpul cât am fost revizor şcolar, vă rog să primiţi o cordială strângere de mână.
      G. Tutoveanu”.
(„Neamul românesc, VIII, 6-7-8, 28 ian. 1913, p. 125).    
 
La 1 mai 1915, împreună cu folcloristul Tutor Pamfile şi cu preotul Toma Chiricuţă, George Tutoveanu înfiinţează la Bârlad Societatea literară „Academia bârlădeană”, alegând ca preşedinte de onoare pe A. Vlahuţă, preşedinte executiv fiind George Tutoveanu. În cadrul societăţii, în timpul  primului război mondial, au activat numeroase personalităţi ale vieţii noastre spirituale: A. Vlahuţă, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, M. G. Vlădescu, Mihail Lungianu, O. Carp, Marin Simionescu-Râmniceanu, Victor Ion Popa, Ion M. Raşcu, I. Valerian, Mihail Lupescu, Donar Munteanu, Petre Cancel, Iosif Iser, Tudor Pamfile, G. Tutoveanu, D. Iov. Grigore Tăbăcaru, George Mihail Vlădescu, I. Ojog, Zoe Frasin, George Pallady, D. Munteanu-Râmnic, la care s-au adăugat încă mulţi alţii după război, până la autodesfiinţare [??], imediat după cel de al doilea  război mondial.
În timpul primei conflagraţii mondiale, G. Tutoveanu, fiind mobilizat, a fost trimis la Ialta (Crimeea), ca instructor al cohortei de cercetaşi „Bogdan-Vodă” din Bârlad.
După demobilizare este numit din nou revizor şcolar (1918), post în  care nu rămâne decât câteva luni.
În 1919 scoate revista literară „Florile dalbe”, primul organ literar al societăţii „Academia bârlădeană”, care a apărut  în 19 numere (1 ianuarie -15 octombrie 1919), la care au colaborat G. Tutoveanu, Ştefan Bălceşti, Paula Belowna, V. Bergheanu (Bender), Eugeniu Ciuchi, I. Costin, Virgil Cristescu, Madelena Ecsarcu, Elena Th. Emandi, Zoe G. Frasin, G. Grigorescu, C. Gruea, N. Hoina, Maria Ionescu, D. Iov., Edma Liane, Mihail Lungianu, Liviu Marian, C. Medeleanu, Virgil Niţulescu, I. Ojog, G. Pallady, Tudor Pamfile, P. Papazissu, A. Păunescu, I. Pârvulescu, Ştefan Petică (postum), Victor Ion Popa, Iulian Popovici, Nică Românaş (I. Buzdugan), Nadejda Ştirbey, Gr. Tăbăcaru, N. Ţintă, I. Valerian, Vicol, G.M. Vlădescu, G. Voevidca, V. Voiculescu.
În anul şcolar 1920-1921 George Tutoveanu a funcţionat ca profesor  suplinitor la catedra de Pedagogie a Şcolii Normale de băieţi din Bârlad, fiind numit în acel an şcolar şi director al Şcolii de aplicaţie care funcţiona pe lângă acea Şcoală Normală.
În anul următor, 1921-1922, a funcţionat ca profesor suplinitor de Limba română, Istorie şi Filozofie la Liceul de fete „Iorgu Radu”, înfiinţat în acel an la iniţiativa lui Tutoveanu.
În aprilie 1925 Tutoveanu scoate a doua revistă a „Academiei bârlădene”, „Graiul nostru”, care a apărut până în decembrie 1927, la care întâlnim colaboratori, în afara celor locali, pe G. Bacovia, I.A.Bassarabescu, Ioan Bianu, Toma Chiricuţă, Ion Ciocârlan, Petre Constantinescu-Iaşi, Aron Cotruş, Nichifor Crainic, Ion Dragoslav, Gala Galaction, Artur Gorovei, Agatha Grigorescu (Bacovia), Mihail Lungianu, Athanasie Mândru, Leca Murariu, D. Nanu, Iuliu Niţulescu, Tudor Pamfile (postum), Cincinat Pavelescu, Mircea Pavelescu, V.I.Popa, Al. T. Stamatiad, Pamfil Şeicaru, G.G.Ursu, A. Vlahuţă (postum), G.M. Vlădescu, G. Voevidca, V. Voiculescu.
Pentru meritele sale pe tărâm cultural, Tutoveanu a fost numit inspector-şef cultural general al Regiunii a III-a culturale pe întreaga Basarabie, numit de către „Casa Şcoalelor”, post în care a funcţionat între 1926-1928, ducând acolo, să conferenţieze, pe câţiva profesori ai Liceului „Codreanu”, în frunte cu Cezar Ursu, doctorul Isac Vainfeld etc.
La 17  iunie 1928 George Tutoveanu a participat ca preşedinte al Comitetului de crearea unui bust al fostului său prieten, Tudor  Pamfile, în Grădina publică din Tecuci. Iniţiativa a aparţinut căpitanului invalid tecucean Diea Ioan.
Cea de-a treia revistă a Academiei bârlădene, „Scrisul nostru”, revistă literară lunară, a apărut între ianuarie 1929-octombrie 1931, sub  conducerea lui George Tutoveanu, având ca secretar de redacţie pe studentul G.G.Ursu, viitorul poet şi conferenţiar universitar. În editorialul inaugural, Tutoveanu scria că revista urmăreşte „de a ţine veşnic trează în mintea tuturor continua spiritualizare a vieţii”. Revista conţinea rubrici atrăgătoare ca „Discuţii literare. De vorbă cu …”, „Cronică literară”, „Corespondenţă literară”, „Însemnări”, „Interviuri”, articole de fond, versuri, amintiri literare etc. Dintre  colaboratorii ei amintim pe G. Tutoveanu, G. Pallady, G.G.Ursu, D. Iov, Virgil Duiculescu, G.Ponetti, V. Poiană-Năsturaş, I. Ciocârlan, Romulus Dianu, Vasile Damaschin, N. Bogescu, G. Nedelea, G. Ioniţă, D. Fărcăşanu, Al. Pogonat, Zoe G. Frasin, Natalia Paşa, Artur Gorovei, C. Crişan, N. Costăchescu etc.
Recitind recent volumul de versuri ale lui G. Tutoveanu (Ed. EPL, 1968), am reţinut pomii „cântaţi” în poeziile cuprinse în acel volum: mesteceni, ulmi, fagi, molizi, paltini, brazi, vişini, răchite, sălcii, tei, stejari, frasini, aguzi(duzi), arţari, jugaştri, carpeni şi salcâmi, dar mai frecvent, plopii (29 din 137 de poezii din acea „Antologie”).
Dintre păsări, privighetoarea este preferata poetului (13 poezii din 137).
În cele patru reviste editate sub îngrijirea „Academiei bârlădene” s-au inclus 10 poezii (în „Făt-Frumos”); 14 poezii (în „Florile dalbe”), un articol-program, două articole, o scrisoare, în total  18 colaborări („Graiul nostru”) şi 21 de colaborări („Scrisul nostru”).Între 1/13 ian. 1931-14/26 dec. 1931 şi 1/13 martie - 3/15 iunie 1932 Tutoveanu a scos ziarul independent „Moldova”, în patru pagini, cu o apariţie bilunară, având ca secretar de redacţie pe George Nedelea.
În articolul de fond, „Hotărâri eroice”, Tutoveanu scria: „cred  că se cuvine să sprijinim hotărârea eroică luată de tinerii înmănunchiaţi în jurul acestui ziar, dornici să înţeleagă politica numai ca o deosebită îndatorire cetăţenească”. Ziarul cuprindea articole politice, anchete asupra agriculturii judeţului, epigrame, jocuri de cuvinte etc.
Altruist şi părtaş la nevoile altora, duşman al fărădelegilor, G. Tutoveanu a donat cărţi pentru „Biblioteca Petre Armeanca” din Brăila (1927), înfiinţată de averescani şi  a făcut parte din „Liga contra cametei” (1929). Despre apartenenţa sa la acea Ligă, spunea: „Da, fac parte din Liga contra cametei, pentru că sunt convins că nu este o chemare mai înaltă a vieţii noastre decât lupta împotriva suferinţei”.
Pentru o scurtă perioadă de timp, între 1931-1932, Tutoveanu a deţinut funcţia de prefect al Judeţului Tutova, în timpul guvernului Iorga (13 aprilie 1031 - 31 mai 1932). În acest scurt timp a reuşit să înfiinţeze 50 de biblioteci săteşti cu fonduri şi cărţi obţinute de la „Casa Şcoalelor”.
Încă din 1931 prietenii şi admiratorii lui Tutoveanu intenţionau ca în noiembrie 1932, când maestrul ar fi împlinit 60 de ani, să-i consacre un număr omagial al revistei „Scrisul nostru”, intenţie nerealizată deoarece revista îşi încetase apariţia.
Activitatea culturală a Bârladului a cunoscut cea mai vie trăire în deceniul al patrulea, când Tutoveanu aducea în Bârlad numeroşi scriitori care participau la şedinţele „Academiei bârlădene”, în sala festivă a „Curţii cu juri”, în sala mare de lectură a Bibliotecii „Casei Naţionale”, în Aula Liceului „Codreanu”, sau în satele şi oraşele din jurul Bârladului. În sala mare a „Casei Naţionale” îl „şoca figura severă a bustului lui Stroe Belloescu, sub privirile căruia se ţineau şedinţele „Academiei Bârlădene” la care preşedintele (Tutoveanu) avea o ţinută maioresciană, atrăgând atenţia celor care-şi citeau creaţiile, că arta  trebuie să fie îmbrăcată în aur, purpură sau mătase”.
Despre modul cum se desfăşura o „şedinţă” a „Academiei Bârlădene”, redăm o informaţie dintr-o revistă bârlădeană.
„Academia bârlădeană a ţinut duminică 7 februarie 1926 la ora 21 în sala „Casei Naţionale”, azi Biblioteca Municipală „Stroe Belloescu”, a 18-a şezătoare publică.
G. Tutoveanu a vorbit „Despre cei mulţi”.
Academia îşi propune să ţină şezători la periferiile oraşului şi la sate.
Natalia Paşa, V. Duiculescu, V. Damaschin, G. Ponetti, G. Pallady, Ion Palodă şi G.Tutoveanu au citit din operele lor.
Cuartetul academic (C. Neştian, I. Paloda, Saşa Kangiser, C. Ciorăscu) au interpretat:
Haydn: „Cuartet opus 4”.
Schubert: „Moment muzical”.
Rubinstein: „Andante” din cuartetul în re-minor”.
(„Graiul nostru”, Bârlad, anul II, nr. 1, 2, 3, ian. -febr-mart.1926, p. 32).
În 1938 i-a apărut ultimul său volum, „Sonete”, şi în acelaşi an a fost distins cu „L'Ordre Universel du Mérite Humaine” din Geneva.
După ce suferise o grea pierdere, prin moartea unicei fiice, Cordelia, în 1940 suferă o nouă lovitură, pierzându-şi soţia, ceea ce l-a condus la tăcere cvasi totală în creaţia sa. La această dramă personală s-a adăugat şi faptul că a preferat să nu publice decât în mică măsură în timpul conducerilor legionară şi antonesciană, deşi în viaţa culturală a Bârladului a continuat să fie prezent fiziceşte. Am cunoscut personal atmosfera ce domnea în casa sa sau în sala „Casei Naţionale”, când participam, ca adolescent, la şedinţele „Academiei bârlădene”, mai ales în anul 1943.
La împlinirea vârstei de 70 de ani, prin grija poeţilor G.G.Ursu şi George Constandache, revista Asociaţiei Preoţilor din Judeţul Tutova, „Păstorul Tutovei” i-a închinat un număr triplu (oct. -nov. -dec. 1942), la care au colaborat numeroşi scriitori, prieteni şi admiratori ai lui, aşa cum se va vedea mai departe. Cu acea ocazie, prietenul său, Dimitrie Nanu, scria:
„/…/ meritul lui Tutoveanu la Făt-Frumos a fost că sufletul lui de o puritate care nu se putea conrupe /sic/ de nici o influenţă streină, a rămas în poezia lui întreg, vibrant, ca o notă de flaut într-un peisaj virgilian.
Era miezul, sâmburele întregii atitudini sufleteşti a grupului Făt-Frumos în literatură, care împreună cu fratele său mai mare, Sămănătorul, a întors privirile şi energiile celor ce aveau să vină mai apoi, către matca robustă a unei literaturi conştiente de independenţa şi  expresia ei adevărată: Tutoveanu era un înaintaş, éclereur/eclereror / al unei armate regulate, ce avea să vină în urma lui/…/”.
Oficialităţile Bârladului abia după o jumătate de an l-au sărbătorit (23 mai 1943) în sala „Curţii cu Juri” (actualul teatru „Victor Ion Popa”), cu care ocazie au vorbit prefectul, colonelul I. C. Zănescu, poetul D. Iov (reprezentantul „Societăţii Scriitorilor Români”), V.V. Haneş, reprezentantul  Ministerului Culturii Naţionale, profesorul Gheorghe Tomescu şi G. Tutoveanu. Seara a avut loc în sala de festivităţi a Prefecturii (azi, Muzeul „Vasile Pârvan”) un fastuos banchet la care au toastat Basil Clony, ziarist din Brăila, Romulus Dianu, ziarist şi romanciar, Pamfil Şeicaru şi George Tutoveanu.
La sfârşitul anului 1943 a plecat în refugiu la Bucureşti, la fiul său, Alexandru, dar din cauza bombardamentelor americane a locuit mai mult în satul Fierbinţi, din apropierea Capitalei.
În 1945, după înapoierea sa în Bârlad, se proiectase publicarea unei Antologii din poeziile lui. Cel indicat de poet să prefaţeze volumul a fost „ucenicul” său, G.G.Ursu, care a primit o scrisoare din partea maestrului, datată la 2 martie 1945:
„Pentru că suntem foarte adânc împletiţi sufleteşte, pentru că trăim, ca printr-o minune, aceeaşi viaţă de idei şi sentimente, pentru că am tremurat de multe ori la căpătâiul  tău, pentru că timp de zeci de ani ai stat lângă mine, pururi treaz şi harnic, la desfăşurarea modestelor  strădanii întreprinse de noi, pentru viaţa culturală şi literară a oraşului în care ne-am născut şi pentru că te-am ales legatar al nesfârşitelor mele comori, te rog cu prilejul prefeţei ce vei scrie la noul meu  volum de viitorii scriitori ai Bârladului cărora le lăsăm moştenire şi gândul nostru întreg şi inima noastră întreagă, G. Tutoveanu”.
Situaţia politică care se instaurase de curând în ţară a oprit realizarea  planului editării acelui volum.
În 1948, noiembrie, 21, cu ocazia împlinirii a 75 de ani ai poetului, a avut loc (în casa fostului său elev, Ion Manta-Roşie, magistrat al Tribunalul Tutova), un intim festin. Mai mult nu se putea face, poetul fiind pus la index de către regimul comunist. La aniversare au participat  prefectul Ion Andronache, inspectorul general şcolar Stănescu, inspectorul şcolar G.G.Ursu, magistratul Ion Manta-Roşie împreună cu fiul său  (viitorul  scriitor Ion Hobana), inginerul Vladimir Cazacu, profesorul Ion Galiţă, inspectorul Ministerului Informaţiilor V.Şuluţiu, avocatul C. Dobrescu, profesorul Hari Zupperman, ziaristul M. Negreanu, avocatul G. Constandache, institutorul Ioan Şuşnea şi Ştefan Cosma. S-au primit telegrame trimise de către numeroşi scriitori, articole omagiale au apărut în gazete şi un  articol omagial al lui Arghezi. Cu acea ocazie s-a încheiat şi un proces-verbal.
În 1949 George Tutoveanu, s-a recăsătorit cu profesoara de limbă română Eugenia Leu, preocupată mai mult de politica comunistă decât de afecţiunea şi grija căsniciei de care avea nevoie poetul. El, poetul, i-a închinat o singură poezie.
Retras în raiul grădinii sale din Bulevardul Epureanu, şi-a aşteptat sfârşitul iminent. Înainte de a muri i se confesa prietenului său, G. Constandache: „nu vreau  să mor, luaţi-mă cu voi!”
La 18 august 1957 George Tutoveanu încetează din viaţă în Bârlad, în vârstă de aproape 85 de ani. La 20 august 1957 un car cu boi transporta corpul neînsufleţit al poetului plopilor şi privighetorilor, la cimitirul  „Eternitatea” din Bârlad, unde prietenul său G.G.Ursu îl omagia într-un panegiric emoţionant:
„Iubite maestre, dacă omul care ai fost s-a ofilit, amintirea ta nu se va veşteji niciodată. Ea va trăi cu noi şi dincolo de noi. Pe cărările grădinii publice bârlădene vom căuta mereu, alături de umbra lui Vlahuţă, umbra lui Tutoveanu.
Noi, prietenii şi ucenicii tăi, suntem siguri că ţărâna îţi va fi uşoară. E doar ţărâna din pământul bârlădean pe care tu l-ai iubit aşa de  mult.
Ultimele două tendinţe ale sonetului său „Moldova mea”, rezumă iubirea sa pentru Bârladul şi Moldova pe care le-a iubit cu toată fiinţa  sa:
Când va suna-ntr-o zi şi pentru mine
Din turla veche, clopotul de aramă
Şi voi porni spre zările senine
Şi de pe care se va mai stinge-o  stea,
Să mă cuprinzi cu dragoste de mamă
La sânul tău cel cald, Moldova mea”.
De-a lungul întregii sale vieţi oraşul Bârlad a fost Edenul său permanent, în care s-a simţit fericit şi căruia i-a dăruit întreaga floră a creaţiei sale. Timp de peste o jumătate de secol a fost catalizatorul  spiritual al culturii bârlădene. A fost legat sufleteşte de prietenii săi de altădată, consacrându-le necrologuri (Bulgăraş, Manolache-Holda, Ştefan Petică, Mihail Lupescu, A.Vlahuţă, Constantin D.Lupaşcu, Alexandru Antimireanu, Emil Gîrleanu, Grigore Sălceanu, Artur Gorovei etc.). Ba chiar şi celor care l-au „abandonat”, cum ar fi Mihail Lupescu.
A purtat corespondenţă cu Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu, N.Iorga, G.Ibrăileanu, Elena Farago, Corneliu Moldovanu, Şt.O.Iosif, Şt.Petică, C.S.Făgeţel, D.Iov, Dr.P.Zosin, Emil Gîrleanu, Dimitrie Nanu, G.G.Ursu, C.D.Zeletin, Athanasie Mândru, George Constandache etc.
Cu numele său real sau cu pseudonimul G. Tutoveanu, G.G.I, V. Gladiatoru, Onufrei, D.Pralea, a colaborat la următoarele periodice (identificate de noi): Adevărul ilustrat, Almanahul Societăţii Scriitorilor Români, Apărarea naţională, Arhiva, Avânturi culturale, Bârlad, Calendarul nostru pe 1918, Bârlad, Ceahlăul, Cele trei Crişuri, Cetatea Moldovei, Conservatorul, Bârlad, Convorbiri literare, Cosânzeana, Curentul, Magazin literar, Curentul pentru copii şi tineret, Drum drept, Epoca, Evenimentul, Familia, Făt-Frumos, Bârlad, Flacăra, Florile-dalbe, Bârlad, Foaia tinerimii, Freamătul, Bârlad, Freamătul literar, Gândul nostru, Gânduri bune, Graiul nostru, Bârlad, Iaşul literar, Îndreptarea literară, Însemnări literare, Junimea literară, Lectura, Licăriri, Literatură şi artă, Luceafărul, Mioriţa, Mişcarea, Moldova, Bârlad, Neamul românesc pentru popor, Noua  revistă română, Orientări, Paloda, Bârlad, Paloda literară, Bârlad, Pagini alese, Pagini literare, Păstorul Tutovei, Bârlad, Preocupări literare, Ramuri, Răsăritul, Bârlad, Revista idealistă, Revista modernă, Revista Moldovei, Botoşani, Revista nouă, Revista tinerimii, Revista vremii, România ilustrată, Săptămâna, Scrisul nostru, Bârlad, Sămănătorul, Steagul roşu, Bârlad, Şcoala românească, Tânărul scriitor, Tribuna, Ţara de Jos, Universul literar, Veacul nostru, Bârlad, Viaţa literară, Viaţa românească, Vocea Tutovei, Bârlad, Vremea nouă, Bârlad, Vremuri bune, Zări senine, Almanahul Adevărul şi Dimineaţa (1914), Almanahul presei române şi al lumii politice (1908, 1909, 1910), Bârladul odinioară şi astăzi, vol. II, Buc., 1982, Calendarul gospodarilor (1929, 1930), Calendarul Minervei (1906-1913), Calendarul revistei Ion Creangă, Bârlad, 1912, Calendarul revistei  Ramuri (1908), Calendarul Românului, Caransebeş, Calendarul Zarandului pe anul 1939, Călindarul poporului bucovinean, Cernăuţi, Curierul Băilor Slănic, Liga Culturală, Bârlad, Miron Costin, Bârlad, Orizonturi, Galaţi, Păreri tutovene, Bârlad, Revista Asociaţiei Generale a Învăţătorilor din România (1910), Revista învăţătorimii române (1915), România literară (1972), Şcoala viitorului (1912).
Traian Nicola, Valori spirituale tutovene, vol.6, 2004.
Publi24 Navodari
Gama variata de publi24 navodari si multe altele din Romania. Intra si tu acum sa intalnesti ceva sexy!
Adresa Web
Vimax este un stimulant natural puternic pentru barbati care creste lungimea si circumferinta penisului si dorinta sexuala.
Aici
Rezultatele sunt permanente? Ce sunt aceste pastile?
Aici
Cea mai bogata gama de Matrite Konad Profesionale se gaseste chiar aici pe konadshop.ro
Modalitati De A Te Lasa De Fumat
Tutunul produce respiratie urat mirositoare si face ca alimentele sa aiba un gust ciudat.